Sari la conținutul principal

Kled

călărețul cârcotaș

Crest

Cea mai veche poveste despre Kled datează de la începuturile imperiului noxian; se spune că prima luptă purtată de călărețul cârcotaș a avut loc în Drugne. Pe acele dealuri sterpe, Prima Legiune se retrăgea din fața unei cete de barbari. După ce pierduseră două bătălii, moralul soldaților era la pământ. În vâltoarea luptei, armata fusese nevoită să-și abandoneze linia de aprovizionare, iar cel mai apropiat avanpost era departe, la o săptămână de marș asiduu.

Legiunea era comandată de niște nobili bogați și spilcuiți, îmbrăcați în armuri aurii, imaculate. Era limpede că aceștia acordau mai multă importanță felului în care arătau și intrigilor de la curte decât soldaților pe care-i conduceau. Mai mult, acești comandanți, deși erau foarte pricepuți la asasinate și turniruri, nu știau mai nimic despre lupta în câmp deschis. Când ultimii supraviețuitori ai armatei au fost înconjurați de inamici, nobilii au ordonat Legiunii să formeze un cerc defensiv în jurul lor, sperând că-și vor putea răscumpăra cu aur viețile.

Apoi, la răsăritul soarelui, pe dealul de lângă câmpul de luptă a apărut un personaj misterios: Kled, călare pe Skaarl, un drakalops nemuritor din inima deșertului. Animalul mergea în două picioare; membrele sale superioare arătau ca niște urechi și-i atârnau smerite, ca și cum tocmai făcuse o năzbâtie.

Călărețul singuratic s-a ridicat în șa. Arma îi era mâncată de rugină, armura plină de găuri, iar hainele ponosite; cu toate astea, în singurul său ochi sănătos i se putea citi o furie feroce. Întorcându-se către ceata de barbari, le-a strigat:

– Plecați de pe terenul meu sau vă fac arșice!

Dar barbarii nu au avut timp să mai răspundă. Călărețul yordle i-a dat bice bestiei și a pornit vijelios spre ei.

Soldații Legiunii, disperați, înfometați și înfuriați de nobili, văzând gestul nebunesc al micului yordle, au fost cuprinși de furie ca vreascurile de foc. Dintr-odată, au pornit pe urmele lui Kled și Skaarl și s-au avântat în luptă, direct către inima oștirii inamice.

Bătălia ce-a urmat e cunoscută drept cea mai sângeroasă luptă corp la corp din istoria Legiunii. Succesul inițial al atacului-surpriză s-a destrămat în momentul în care forțele de rezervă ale barbarilor s-au aruncat asupra flancurilor Legiunii. Când sorții de izbândă s-au întors împotriva noxienilor înconjurați de inamici din toate părțile, Skaarl s-a panicat, l-a aruncat pe Kled din șa și a fugit din luptă. Văzând gestul șopârlei celei lașe, soldații noxieni și-au pierdut și ei curajul. Cu toate astea, în centrul lor, Kled continua să lupte cu o ferocitate sălbatică: își ciopârțea adversarii, îi mușca de față și-i pocnea cu cizma.

În jurul lui Kled au început să se adune mormane de victime, iar hainele îi erau îmbibate cu sângele barbarilor. Deși lupta cu o enormă vitejie și pricepere, în cele din urmă până și el a fost copleșit de puzderia de inamici ce-l înconjura. Dar yordle-ul a început să arunce vorbe de ocară și mai abitir ca înainte. Era evident că nu voia nici în ruptul capului să se retragă; era pregătit să moară în luptă.

Însă nu doar lașitatea e contagioasă, ci și curajul. Văzând hotărârea și curajul lui Kled, legionarii i s-au alăturat din nou. Până și Skaarl s-a oprit din goană ca să urmărească ultima ofensivă a noxienilor.

Apoi, chiar în momentul în care liniile Legiunii au fost străpunse, iar Kled a fost copleșit de numărul imens al barbarilor, drakalopsul s-a întors și a lovit din plin ariergarda barbară. Șopârla și-a făcut loc prin mulțime cu colții și ghearele și și-a ajutat stăpânul să se elibereze. Văzându-se din nou călare, Kled s-a reînsuflețit, transformându-se într-o vijelie aducătoare de moarte. Roata s-a întors – acum barbarii erau cei puși pe fugă.

Deși doar câțiva soldați noxieni au supraviețuit luptei, victoria a fost de partea lor. Triburile din Drugne au fost învinse, iar pământurile lor au fost anexate imperiului. Trupurile neînsuflețite ale nobililor, cu tot cu armurile lor aurii, n-au fost găsite niciodată.

În timp, și celelalte legiuni ale imperiului au început să răspândească povești asemănătoare despre Kled, dovedind faptul că nicio victorie nu este imposibil de obținut dacă ești înarmat cu un curaj nebunesc. Despre Kled se spune că merge acolo unde mărșăluiesc legiunile noxiene, pentru a-și însuși bunurile și pământurile celor căzuți în luptă.

Majoritatea noxienilor se îndoiesc de adevărul din spatele acestor povești. Cu toate astea, după retragerea legiunilor, pe teritoriile anexate se găsesc mereu pancarte pe care scrie: ''Proprietatea lui Kled''.

Crest

Stepele nordice nu-s pentru filfizoni și spilcuiți. Îi grea viața aici. Nu găsești nimic în afară de barbari, iarbă otrăvitoare și vânturi năprasnice. Ca să supraviețuiești, tre' să te-nveți să mănânci pietre și să bei sudoare. Iar eu îs cel mai al dracu' de prin părțile astea. Carevasăzică, pământurile astea-s ale mele, dacă nu mă-nșel.

– Dar cum de-am ajuns aici, însoțit doar de-o șopârlă prostănacă? încep eu iar să povestesc cu voce tare.

Skaarl îmi chiorăie un răspuns de pe piatra pe care stă la soare. Solzii ei îs de-un negru metalic-auriu. Nimic nu poate străpunge pielea tare de drakalops. Odată, am văzut o sabie de-oțel cum s-a frânt de piciorul ei.

Chiar și-așa, tot vânturile lighioanei îs cele mai primejdioase.

– Da, ești o lașă, pe legea mea. Ai ceva de zis?

– Grifrglarg, îmi răspunde urâcioasa cu-n căscat.

– Era un biet cocoș de munte, mare cât palma mea, iar tu ai luat-o la picior, ca o neghioabă!

– Grif...rglarg? mă-ntreabă Skaarl și alungă muștele ce i se adunaseră pe bot.

– Vai, bun răspuns, ce să mai zic! Ești tare amuzantă. Ha ha ha! M-am săturat de bolboroselile tale car mai de care mai deștepte. Ar trebui să te las singură aici, să văd, ce te mai faci? Da, da, asta ar trebui să fac. Ai muri de singurătate, asta ai face. Fără mine, n-ai rezista nici o zi.

Skaarl își pune capul înapoi pe piatră.

Degeaba-ncerc să comunic cu lighioana asta. Mă gândeam s-o iert, dar chiar atunci, parcă numai ca să-mi facă-n ciudă, jigania trage un vânt prelung. Mirosul mă lovește direct în scăfârlie.

– Gata, pân-aici ți-a fost, păcătoaso!

Îmi azvârl pălăria-n semn de protest și mă-ndepărtez de tabără. Îmi jur în sinea mea că n-o să mai dau ochii cu drakalopsul ăsta puturos și împielițat cât oi trăi, apoi mă-ntorc și-mi culeg pălăria de pe jos; pân' la urmă, îi cea mai bună pe car' o am.

– Dormi tu, dormi, sac de purici, îi strig la-ntoarcere. O să patrulez eu, ce să fac?

Om fi noi la leghe depărtare de orice așezare, asta nu-nseamnă că nu tre' să patrulăm. Ăsta-i pământul meu, al meu și DOAR al meu. Șopârla aia trădătoare n-ar' decât să nu m-ajute.

Ajung la dealuri taman când soarele se-ascunde în spatele lor. Pe-nserate, lumina umblă cu șiretlicuri. Dau de-un șarpe gospodar; are chef de vorbă, mă trage de limbă despre plăcinte. Da' când să m-apropii, să vezi și să nu crezi: nici urmă de șarpe, îi doar umbra unei pietre.

Pe toți dracii, chiar aveam multe să-l învăț despre cum faci plămădeala. Bine, dacă-mi amintesc ce-i aia. N-am mai vorbit ca lumea despre plăcinte de ani buni.

Tocmai mă pregătesc să iau o-nghițitură de suculeț de ciupercuțe și să-i spun șarpelui secretele aluatului, când îi aud.

Mârâituri și urlete... dulăozauri. Așa fac dihaniile astea când apără caprochioase, dar unde-s caprochioase, sigur dai și de oameni. Iar oamenii ăștia-s pe pământul meu.

Mă cațăr repede p-o stâncă și mă uit spre nord.

Nu zăresc mai nimic pe coline, în afară de niscai dâmburi ce se ițesc la orizont. Eh, am băut cam multicel suc de ciupercuțe și poate c-aud eu sunete... Dar, când să mă-ntorc spre sud...

Oameni; mai au vreo jumătate de zi de mers și-ajung la dealul pe care-s cocoțat. Au cu ei trei sute de caprochioase, care pasc pe pământul meu.

Dulăozaurii dau târcoale turmei, dar nu văd nici picior de cal. Pe lângă ei, zăresc și câțiva oameni, umblând pe jos. Oamenii nu merg nicăieri pe jos, nu tre' să fii un geniu să-ți dai seama că fac parte dintr-un convoi mai mare. Normal, eu sunt un geniu, așa că m-am prins numaidecât.

Încep să-mi ies din pepeni. Dacă am dreptate (și am, pe cinstea mea), asta-nseamnă că pe pământul meu mișună mai mulți nepoftiți decât credeam. Acum și-au ales să vină, taman când m-apucam să discut despre plăcinte cu stimatul șarpe.

Mai sorb o gură de suculeț și mă-ntorc în tabără.

– Scularea, șopărloaico! îi strig eu și-nșfac șaua.

Skaarl își ridică țeasta alene, îmi aruncă o icneală în scârbă și se pune iar la somn în iarbă.

– Sus! Hai, sus cu tine! SUUUUUS! îi urlu-n ureche. Avem musafiri, ne-au invadat liniștea și pacea.

Dihania se uită la mine cu niște ochi mari și goi. Câteodată uit că nu-nțelege ce vorbesc.

– Îs oameni pe pământul nostru! îi explic și-i pun harnașamentul pe spinare.

Când aude asta, Skaarl se ridică de-ndată și-și ciulește urechile, agitată. Oameni. Cuvântul ăsta-l știe bine. Hop! m-arunc și eu în șa.

– Hai să le facem de petrecanie nepoftiților! urlu eu și-i arăt unde tre' să mergem, spre sud-vest. Când colo, jivina-ncepe să pășească-agale către nord.

– Nu, nu, NU! Nu-n partea aia! Pe-aici! strig și-ndrum bestia din hățuri.

– Grifrglarg! îmi răspunde și o ia la goană.

Tii, da' iute se mai mișcă. Îmi lăcrimează ochiul de la viteza asta. Tufărișul mă bate peste picioare, da' nu-l bag în seamă. În spatele nostru se iscă un nor mare de praf. Pe jos, aș fi ajuns într-o juma' de zi; cu Skaarl, îs acolo cât ai zice pește.

– Grifrglorg! țipă micuța.

– Hai, nu fi așa! Nu ziceai tu aseară că ți-ar prinde bine niște companie?

La turmă ajungem când se lasă întunericul. Ne-apropiem de tabăra nepoftiților, așa c-o îndemn pe Skaarl s-o ia mai domol. Văd că și-au aprins deja un foc și-au pus de-o tocăniță. Se simt ca acasă, mișeii.

– Stai, străine. Arată-mi mâinile, îmi strigă un om cu-o pălărie roșie. Comandantul lor, dacă nu mă-nșel.

Îmi ridic mâinile încet de pe hățuri, dar ce, cred că-s prostul lor?! Într-o clipită, îmi scot securea de sub șa.

– Nu cred că m-ai înțeles, unchiașe, face individul cu pălăria. Fârtații lui își pregătesc armele: săbii, lasouri și vreo zece arbalete.

– Grifrglooorg, mârâie Skaarl, gata-gata s-o ia la sănătoasa.

– Las' că mă descurc eu, n-ai de grijă, îi răspund fetei și mă-ntorc spre oameni. Armele voastre dichisite de orășeni mă lasă rece, le spun eu. O dată vă zic. Cărați-vă de pe pământul meu sau o-ncurcați.

– Măi tataie, ești întreg la minte? mă-ntreabă unul mai tânăr.

– Hai, frumos e să ne prezentăm. Asta-i Skaarl. E un drakalops. Iar eu sunt Kled, maior-amiral din artileria de avangardă a celei de-a doua Legiuni – divizibilitatea de cavalerie – sau, mai pe scurt, Măria Sa.

Câțiva dintre afurisiți încep să râdă pe-nfundate. Las' că-i învăț eu minte numaidecât.

– Ce te face să crezi că ăsta-i pământul tău? mă-ntreabă comandantul cu un rânjet.

– Al meu îi. Era al barbarilor, dar le-am venit de hac.

– Te-nșeli, e proprietatea lordului Vakhul. Chiar Înaltul Comandament i l-a acordat. După lege, al lui e.

– Aaa, Înaltul Comandament? Ce n-ai zis așa de la-nceput? stuchesc eu cu-nțeles. Singura lege de care-ascultă-un noxian e puterea, jupâne. Uite cum facem: pământul e al vostru, cu o condiție: Să mi-l puteți lua.

– Tătăică, ia-ți mai bine poneiul și du-te mai departe. Nu-ți mai place viața?

Tot uit că nătântocii ăștia nu-nțeleg ioc ce le văd ochii. Gata, acu' mi s-a pus pata.

– ÎNAINTEEEE!!! urlu și smucesc de hățuri.

Șopârloaica mea se năpustește către nepoftiți. Aveam de gând să le mai zic eu o vorbă dibace, dar nu m-am mai putut abține.

Oamenii trag prima salvă, dar Skaarl își ciulește urechile. Ca niște evantaie de bronz, ne protejează de săgeți, ce se izbesc de pielea ei de nepătruns și ricoșează.

Skaarl zbiară fericită și pornim valvârtej prin tabără, către comandantul cu pălărie roșie. Pielea lui Skaarl respinge loviturile de sabie, iar eu îmi rotesc securea. Într-o clipită, îi fac franjuri pe doi dintre intruși. Pe legea mea, ăla cu pălăria roșie e cam iute de picior. Îl ajungem din urmă, dar se lasă-n jos și-mi evită lovitura. O altă salvă de săgeți se lovește de noi.

Skaarl țipă, e limpede că s-a înfricoșat. Lighioana-i nemuritoare, dar se sperie cam repede, dacă nu mă-nșel. N-are sens să-ncerc să-nțeleg bestiile astea fermecate.

Trag de hățuri și ajungem iar în mijlocul oamenilor. Îi omor lesne pe ceilalți nepoftiți, dar ăl' cu pălăria roșie nu se lasă cu una, cu două. Îl izbesc cu securea, dar lovitura doar îi îndoaie armura. Sper c-acum mă ia în serios măcar, mișelul.

Dintr-odată, aud un zgomot: o balistă. Săgeata îi mai lungă ca o căruță. O lovește pe Skaarl, mă face să-mi scap securea și ne trântește pe-amândoi pe jos. Șopârloaica n-are nimic, pe cinstea mea, dar m-azvârle din șa și-o ia la sănătoasa către dealuri.

– Jiganie nerecunoscătoare! Un' te duci? Erau ca și mâncați!

Vreau să-i mai arunc niște insulte, dar m-a scos din fire și am început să mă-ncurc în cuvintele astea ticăloase.

Fac o tumbă și mă ridic în picioare. Fața mi-i plin' de praf și fire de iarbă. Îmi arunc pălăria către locul în care-a fugit lașa, apoi mă-ntorc la nepoftitul cu pălăria roșie. A venit timpul să m-ocup de el.

Deodată, în spatele lui, pe dealuri, zăresc încă o sută de omenași d-ăștia. Au multe trupe: viteji de fier, înaintași, chiar și balista aia blestemată, cocoțată pe-o căruță. Nepotu' roșcovan și-a adus o-ntreagă legiune ca să-l apere.

– Încerci să te fofilezi, ai? Cu mine nu-ți merge! țip către el.

– Acum îmi dau seama cine ești, îmi spune el. Nu pari tu cine știe ce, dar pesemne că tu-i tot ataci pe fermierii lordului Vakhul!

– Vakhul nu-i un noxian adevărat. Îl invit pe Maiestatea Sa să pupe dosu-nmiresmat al șopârlei mele.

– Dacă-nveți să-ți ții gura, poate o să-ți permit să mori cu-onoare în arenele lordului meu.

– Da, sigur, după ce-ți smulg buzele și mă șterg la dos cu ele! urlu eu.

Pare-mi-se că nu prea i-a plăcut răspunsul meu, pentru că-și scoate sabia și se repede spre mine, împreună cu ceata lui de omuleți. Da, aș putea s-o șterg de-aici. Dar n-o fac. Nu-s eu chiar așa ușor de-omorât.

Pălăriuță ăsta-i tare iute de picior. Ajunge lângă mine înainte să-mi iau arma de pe jos. Își ridică sabia, gata să-mi dea lovitura ucigașă. Dar am o surpriză pentru el: pistoletul meu de-ncredere.

Rafala îl trântește la pământ și mă aruncă-n spate. Fac tumbe peste tumbe. Manevra asta mi-a câștigat ceva timp, dar nu mult.

Înaintașii se apropie, cu săbiile pregătite. Gata, ăsta mi-i sfârșitul, dacă nu mă-nșel. Ehei, dacă tot îmi e sortit să pier, măcar să nu mă las cu una, cu două.

Scutur praful de pe mine și-aștept primul atac. Îi despic și tai la ei ca la găini, dar nici ei nu stau degeaba, mișeii. Sângerez din toate mădularele. Am o grămadă de răni și-ncep să obosesc.

Deodată, aud strigătul de luptă al vitejilor de fier și-i văd cum se reped spre mine în armurile lor păcurii. S-au împărțit în două grupuri. Vor să mă-mpresoare, să mă prindă la mijloc și să mă strivească ca pe-un purice.

Pe toți dracii.

Înainte mai aveam o șansă, da' acum...

Chiar când credeam că totul e pierdut, văd ceva în depărtare. Cel mai loial, de-ncredere și cinstit prieten pe care l-ar putea avea un ticălos ca mine.

Skaarl.

Vine către mine mâncând pământul, mai repede ca niciodată. În spatele ei se ridică un mare nor de praf. Și, ce să vezi? Șopârloaica îmi adună până și pălăria de pe jos! Fug în întâmpinarea ei. A venit la țanc, încă puțin și blestemații ăia m-ar fi făcut pilaf.

Sar în șa și începem să le dăm târcoale vitejilor de fier. Îi omorâm noi mai târziu, întâi tre' să-i venim de hac balistei ăleia.

– A trecut ceva vreme de când ne-am mai bătut noi cu-o armată-ntreagă, dacă nu mă-nșel.

– Grifrglarg, îmi răspunde Skaarl cu voioșie.

– Și eu simt la fel, drăguțo, îi spun cu zâmbetul pe buze.

Nu țin eu la multe-n viață, da' șopârla asta bleagă mi-i dragă ca o zi de vară.

Crest
debrisdebrisdebrisdebrisdebrisdebrisdebrisdebrisdebrisdebris
Mergi sus